Din 1892… Cea mai VECHE PÂINE aflată în România, este adusă din Italia, la bordul crucișătorului Elisabeta și arată ca scoasă din cuptor… Într-una dintre vitrinele discret iluminate ale Muzeului de Istorie din Galați se află un exponat rar, cu o poveste care a străbătut continente, epoci și regimuri: o pâine coaptă în vara anului 1892, în Italia, considerată astăzi una dintre cele mai vechi pâini din lume.
Această pâine a fost preparată cu prilejul Expoziției Italo-Americane de la Genova, un eveniment de anvergură organizat pentru a celebra 400 de ani de la descoperirea Americii de către Cristofor Columb. Târgul a reunit exponate reprezentative pentru realizările țărilor participante în domeniile industriei, comerțului, științei și artei culinare. Printre aceste exponate se afla și o pâine simbolică, ambalată cu grijă într-o cutie elegantă din sticlă, special realizată pentru expoziție.
După încheierea expoziției, pâinea nu s-a pierdut în anonimat. A fost achiziționată de Vasile Pamfil, marinar român originar din Galați, aflat la acea vreme în serviciul Marinei Regale Române, ca membru al echipajului de pe crucișătorul „Elisabeta”. Vasul se afla ancorat în portul Genova în cadrul unei misiuni oficiale de reprezentare, în contextul în care România își consolida prezența navală în Marea Mediterană.
Crucișătorul „Elisabeta” fusese lansat la apă în 1888 și reprezenta, în acea perioadă, mândria Flotei Regale Române. Construit la șantierul Armstrong, Mitchell & Co. Ltd din Elswick, Newcastle-upon-Tyne (Anglia), după un proiect de tip „crucişător Elswick”, vasul era echipat cu tunuri moderne și dotări de ultimă generație pentru vremea sa. A fost numit astfel în onoarea reginei Elisabeta a României, soția regelui Carol I, o susținătoare activă a dezvoltării marinei și culturii române.
Întors în țară, Vasile Pamfil a păstrat pâinea cu grijă, conștient probabil de valoarea ei simbolică. În anul 1915, a încredințat-o lui Paul Pașa, profesor și director al Școlii primare nr. 6 de băieți din Galați, cunoscut colecționar și om de cultură al urbei. Paul Pașa a inclus pâinea în mica sa colecție personală de obiecte rare, pe care o folosea adesea în scopuri educative, pentru a trezi curiozitatea și imaginația elevilor.
Mai târziu, în 1939, în contextul reorganizării colecțiilor muzeale la nivel național, Paul Pașa a decis să doneze întreaga sa colecție, inclusiv pâinea din 1892, Muzeului de Istorie din Galați. De atunci, exponatul a intrat în patrimoniul oficial al instituției, fiind catalogat și depozitat corespunzător.
Destinul pâinii a fost, însă, marcat și de epoca comunistă. În anii ’50, considerată un artefact „fără valoare ideologică”, a fost retrasă din expoziție și păstrată într-un depozit, alături de alte obiecte considerate „burgheze” sau „neesențiale”. A fost redescoperită abia după 1989, într-un context în care muzeele din România își reevaluau colecțiile și își regăseau vocația educativă și identitară.
În 2009, exponatul a fost supus unor analize de specialitate realizate de Facultatea de Știința și Ingineria Alimentelor din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Echipa condusă de conf. univ. dr. Adriana Dabija a constatat că, deși produsul și-a pierdut complet valoarea nutritivă, aspectul său era remarcabil: forma compactă, textura aparent intactă și lipsa totală a mucegaiului sau a altor semne de degradare biologică ridicau întrebări fascinante despre metodele tradiționale de coacere, umiditatea scăzută din interior și condițiile de conservare.
Pâinea din 1892 spune o poveste surprinzătoare: leagă un moment de diplomație navală românească de o expoziție internațională memorabilă desfășurată în Italia, reflectă pasiunea unui profesor pentru patrimoniu și grija anonimă a celor care au păstrat-o, devenind o punte între istoria maritimă și memoria gustului unei comunități.
Ea evocă nu doar povestea crucișătorului „Elisabeta”, simbol al ambițiilor maritime ale Regatului României, ci și contribuția discretă a unor oameni ca Vasile Pamfil și Paul Pașa, care au intuit, fiecare în felul său, că istoria nu se păstrează doar în documente și monumente, ci și în cele mai fragile și improbabile forme, cum ar fi o pâine de secol XIX.
Vocea Dobrogei
